Din punct de vedere etimologic cuvântul Drept derivă din limba latină: directus sau dirigo care înseamnă orizontal sau vertical, direct, drept, în linie dreaptă. În limba latină, însă, cuvântul care corespunde substantivului drept era „ius” care presupunea ideea de dreptate, de lege, de justețe și echitate.
În limbajul juridic termenul Lex desemna fie acordul de voință exprimat de două persoane fizice, situație în care el era sinonim cu acela de convenție, fie convenția încheiată între magistrat și popor, ceea ce exprima lato sensu noțiunea de lege.
Cuvântul „Digeste ” este de origine latină și înseamnă „culegere”, „așezată după un anumit sistem”, iar cuvântul „Pandecte” este de origine greacă și înseamnă „care conține totul”.
Testamentul roman era scris pe tăblițe de lemn și sigilat, încât conținutul său nu putea fi cunoscut decât după ruperea peceților martorilor care l-au sigilat.
Noțiunea de Familie a fost utilizată de romani cu trei sensuri. Familia desemna fie totalitatea bunurilor aflate în proprietatea unei persoane, fie totalitatea persoanelor aflate sub aceeași putere, fie totalitatea bunurilor și persoanelor aflate sub puterea șefului de familie.
Pater familias înseamnă șef de familie și nu tată de familie. Astfel, putea fi pater familia un bărbat necăsătorit sau chiar un copil, deoarece vechii romani înțelegeau prin termenul de familia atât un grup de persoane, cât și un grup de bunuri; copilul fără părinți era șef de familie în sensul că exercita dreptul de proprietate asupra unor bunuri.
Căsătoria la romani nu se putea încheia fără prezența soției: în schimb, se putea încheia fără ca soțul să fie de față.
Auguri era un colegiu de preoți pricepuți în interpretarea zborului păsărilor ca mod de a înțelege voința zeilor. Erau consultați înaintea oricărei acțiuni oficiale și puteau întrerupe ori anula orice decizie, dacă percepeau un anumit semn divin, cu două cuvinte: alio die (altădată).
Obligația apare ca instituție juridică în dreptul roman odată cu nașterea proprietății private și a claselor sociale. Inițial, în societatea gentilică, în cazul săvârșirii unui delict, sancțiunea aplicabilă era răzbunarea care a fost ulterior înlocuită de o înțelegere dintre păbugaș și delincvent prin care se stabilea o despăgubire. Deși inițial păgubașul îl ținea în lanțuri (de unde și denumirea de obligatio: ligare = a lega, ob = din pricina), acesta va fi eliberat într-o etapă următoare, însă cu constituirea unui gaj viu, un ostatic.
Dupa Legea celor XII Table (XII T IX. 3), judecătorul care lua mită era pedepsit cu moartea.
La sfârșitul Republicii Romane profesia de avocat a fost interzisă femeilor.
Bibliografie selectivă:
- Popa, Vasile. Drept privat roman. Bucureşti: All Beck, 2004, 392 p.
- Molcuţ, Emil. Drept roman. Ed. a 6-a. Bucureşti: Edit Press Mihaela, 2002, 342 p.
- Hanga, Vladimir. Instituţiile lui Iustinian = Iustiniani institutiones. Bucureşti: Lumina Lex, 2002, 340 p.
- Jakotă, Mihai Vasile. Drept roman. Vol. 2: în vol. Iași: Chemarea, s.a. 225-575 p.
- Murzea, Cristinel. Drept roman. Ed. a 2-a. Bucureşti: All Beck, 2003, 343 p.
