Ștefan cel Mare – domnitorul Moldovei

”Fosta-au acest Ştefan Vodă un om nu mare la stat. Era om întreg la fire,neleneş şi lucrul său ştia a-l acoperi, şi unde nu te gândeai, acolo îl aflai.La lucru de războaie meşter,rar război de nu biruia, şi unde-l biruiau alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor.”

Grigore Ureche, cronicar

Ștefan cel Mare prezintă în istoria Moldovei, în istoria românilor și în istoria universală o figură proeminentă, prin calitățile sale alese, manifestate în conducerea Moldovei. A condus-o un timp îndelungat, peste 47 de ani, aproape o jumătate de secol, și în acest timp a avut 36 de bătălii, din care numai două le-a pierdut, după propria sa mărturisire, făcută doctorului său Muriano.

Dacă am compara anii de domnie cu numărul de bătălii, am constata că Moldova a rămas liniștită numai o pătrime din acești ani, ceea ce înseamnă o tensiune internă extraordinară și pare a fi o enigmă. Cum a putut suporta țara Moldovenească această extremă încordare a tuturor puterilor sale? De unde vine această vitalitate extraordinară a poporului? Cum se poate explica politica externă, generatoare de multe războaie, deseori pustiitoare și dezastruoase?

Orice stat, pentru a exista, are nevoie de apărare, de asigurarea integrității sale, de independență. Moldova simțea această necesitate elementară mai acut, decât orice altă țară din cauza situației sale geografice. Moldova, țară mică cum era, se afla în vecinătatea a trei mari puteri: Ungaria, Polonia și Turcia. În cursul istoriei sale, Moldova era nevoită să manevreze mereu între ele. La întemeierea sa, această țară era „marca” coroanei maghiare, de unde vine tendința ungurească de a o trata ca atare „ad infinitum”. Ungaria se interesa și de legăturile comerciale cu Moldova.

Polonia simțea nevoia de un debușeu economic și privea țara moldovenească atât ca un teritoriu util pentru negoț, cât și ca o cale de tranzit cu Orientul și Turcia. Bogățiile solului moldovenesc atrăgeau atenția tuturor vecinilor ei. În ceea ce privește Turcia, sultanii căutau să facă cuceriri pentru a subjuga teritorii și țări sau a le impune tribut, care pe timpul lui Mahomed al II-lea se ridica la suma de 55-70 mii de galbeni pe an storși din vlaga popoarelor creștine. Moldova era socotită de turci, începând de la Petru Aron, 1455-1457, o țară tributară.

Din toate primejdiile pentru existența statului moldovenesc cea mai mare era primejdia turcească, deoarece turcii manifestau vădite intenții de cotropire a Moldovei. Pe lângă aceasta, turcii nu veneau singuri, ci însoțiți de oastea domnitorilor munteni și de tătari. Această particularitate a amenințării turcești a impus domnului nevoia de a lupta împotriva Țării Românești cu scopul de a o asocia la acțiunea comună împotriva turcilor.

De patru ori Ștefan cel Mare a stat în fața perspectivei amenințătoare de a-și pierde tronul din cauza pretendenților: Petru și Berindei în 1467, Alexandru, pretinsul frate al lui Ștefan, în 1476, Hroiot în 1485-1486 și Sigismund în 1497. Ștefan cel Mare a rezistat cu multă tărie, împotrivindu-se cu succes tuturor încercărilor de a-l alunga de pe tron.

În ciuda numărului mult mai mic de luptători moldoveni de care dispunea în războaie, Ștefan cel Mare a știut să obțină victorii strălucite, răsunătoare. Ștefan cel Mare era un geniu militar.

Orice om mare acționează într-un anumit mediu și numai în strânsă legătură cu el poate crea fapte mari. Prin urmare, răspunsul la toate întrebările de mai sus ne poate da interdependența dintre starea socială și situația internă a Moldovei, pe de o parte, și politica externă a acestui domnitor, pe de altă parte. Tratând și una și alta în legătura lor, vom putea înțelege și secretul succeselor lui Ștefan cel Mare, în măreața operă de apărare a integrității teritoriale și independenței țării sale.

Ștefan cel Mare a stabilit raporturi bune cu biserica, al cărui ajutor spiritual îl prețuia foarte mult. A început să zidească Mănăstirea Putna la anul 1466 și o termină de construit în 1469. În paginile consacrate dinamicii politice, vor fi tratate: mișcarea politică, adică orientarea politică externă a țării, bătăliile pe care le-a dus Ștefan Voievod pentru apărarea intrgrității țării sale și tratatele de vasalitate, încheiate de Ștefan cel Mare pentru a proteja păstrarea intactă a Moldovei.

Se identifică trei perioade mari: prima perioadă cuprinde timpul între anii 1457 și 1469. După înscăunare, Ștefan cel Mare vînează în Polonia la granița cu Moldova pe rivalul său și ucigașul tatălui său Petru Aron, încheie pacea cu Polonia și se declară vasal al regelui polonez (1459). Apoi duce o acțiune războinică contra ungurilor și reușește să-l decapiteze pe Petru Aron. În Sfatul domnesc se întroduce pariate între boierii fără funcții în stat și cei cu funcție.

Perioada a doua este cea mai zbuciumată din viața domnitorului a. 1470-1486, deoarece în acest timp el duce războaie împotriva turcilor. Dar pentru a-și pregăti izbânda, luptă mai întâi împotriva Țării Românești, pentru a o asocia la acțiunea sa la care se și poate apela în caz de nevoie, de apărare împotriva turcilor, care doreau a subjuga Moldova. În Sfatul domnesc boierii cu funcții în stat predomină.

A treia perioadă destul de neglijată de istoriografia română, cuprinde anii 1487-1503. Ștefan cel Mare constată că lupta împotriva turcilor nu mai este posibilă, se hotărăște a le plăti regulat tributul și își îndreaptă privirile asupra nordului, spre polonezi și galițieni, încheie alianța cu Moscova (1491) și Crimeea (1492). Se apără contra pretențiilor poloneze. Autoritatea domnului este la apogeu. În Sfatul domnesc numărul sfetnicilor fără funcții în stat a fost redus aproape la zero (1498-1503). În a.1499-1500 are loc o ostilitate ocazională față de turci. În a. 1502-1503, Ștefan cel Mare pretinde să-și anexeze de la polonezi Pocuția, dar până la moartea sa nu reușește să obțină formele juridice pentru posesiunea acestei provincii. La 2 iulie 1504, Ștefan cel Mare moare, lăsând Moldova întărită și independentă.

Monumentul lui Ștefan cel Mare

Principele României Nicolae, fiul Regelui Ferdinand I și al Reginei Maria. Anume el a dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare

La 29 aprilie 1928, în cadrul ceremoniilor de aniversare a 10 ani de la Unirea Basarabiei cu Regatul Român, la Chișinău a fost dezvelit monumentul Domnitorului moldovean, Ștefan cel Mare.
Monumentul a fost realizat în perioada 1925-1928 de sculptorul Alexandru Plămădeală. A fost turnat la București, la turnătoria lui Râșcanu, în anul 1927, din bronzul provenit de la 6 tunuri mari, capturate de la otomani în timpul războiului de independență al României din anii 1877-1878.
După ultimatumul sovietic dat României în 1940 statuia a fost transportată la Vaslui. În august 1942, statuia a fost reinstalată la Chișinău, în fața Arcului de Triumf. În 1944 statuia a fost evacuată din nou, fiind transportată la Craiova. Statuia s-a reîntors la Chișinău, ca bun cultural scos din URSS, în 1945.
În anul 1971 a fost luată decizia de restaurare și instalare a unui postament nou, care ar corespunde ideii autorului. În anul 1972, conducerea țării și-a propus să scape de monumentul „incomod”, vrând să scoată monumentul din oraș, dar după protestele patrioților, a fost lăsat în Grădina Publică, însă a fost mutat cu 18 metri în adâncul parcului și a fost amplasat pe un postament sărac din ciment.
În 1990, monumentul a fost reamplasat. Noul soclu a fost executat tot din piatră de Cosăuți de către arhitectul Eugen Bernardazzi, fiul lui Alexandru Bernardazzi. O dată cu reinstalarea monumentului, au fost restabilite și inscripțiile inițiale.

SURSE:

1. Rolul reformelor lui Ştefan cel Mare în consolidarea administrativă a Statului Moldovenesc;
2. Statutul juridic internațional al țării Moldovei: (de la origini până la începutul secolului al XVI-lea) / Ion Eremia. – Chișinău, 2010;
3. Ștefan cel Mare – voievod al Moldovei;
4. Ștefan cel Mare, Chișinău / Alexandru Boldur. – Madrid, 1970;

                                                           bibliotecar, Saghin Eugenia